o cină amară

Luminarea ardea ca atnci...odată
şi cina era-tocmai aşa-pe masă,
Îl aştepteam pe tata,din lucru să vie,
să-mi dea colac cu lapte de iepure.
Dar nu venea.Degeaba-l aşteptam,
numai vîntul zornăia lin în geam:
par-ar fi fost sufletul lui,
şi şoptea ceva- dar oare cui?
şoptea duios noaptei:
"Aceştia sănt ai mei"...
Şi eu l-am auzit
cănd lui Cornel i-a şoptit:
"Numai doi au rămas."
(Carnea rece m-a ars.)
Tată! pe Cornel mai mult ăl iubeai,
şi de aceia acuma nu mai eşti ăn trai,
m-ai lăsat aicif făr de nici un cuvănt...
-găndeam ăn mine- ş-am izbucnit în plîns
toată bucata mi-a fost amară
şi nu cutezeam să te privesc, sărmană Mamă.