Ultimul rămas bun

Ultimul rămas bun
Tabloul toamnei anului 1956.

Oraşul se scălda în razele aurite a soarelui de toamnă întârziată.
Ţi-se părea că o pisică uriaşă e întinduseasă pe malul Dunărei, ci nu un metropol. O muteine surdă şi spăimântoasă pretutindeni. În aer pătrunde un
Miros necunocut; praf şi fum de glanţe amestecat cu mirosul de sînge.
Străzile sînt umplute de pietrii, geamuri sparte,de alătur ruine.Ferestre
oarbe,camere fără de pereţi,parteii fără cerime, încât nu-ţi vine să-ţi
recunoşti propria ta gtradă. Peste toate acestea liniştea nemărginită.
Nu s-aud tramvaiurile, autocarurile ca mai de mult, dar nici sgomotul
tunurilor şi urlătura mitraielirol ce era aproape obişnuit în ultimul
timp. După astfel de muzică mutenia surdă de azi devine înnebunitoară.
Nu-ţi vine să crezi că poţi alerge pe străzi fără nici-o primejdie.
Cartierul a VIII-ea, aici a fost lupta cea mai dîrză. Oameni
se străcură incet pe stăzi; căutind rudele cunoştinţi.
Încunjurind ruinele se iveşte un tînăr,probabil venind sau
mergând la iubita sa, cănd un plumb rătăcit îi stînge vaţa ne lămurind
nimic, pentru cine, pentru ce?

Ştefan mureşan octomvrie 956.